Anne Hidalgo, primar al Parisului si candidat socialist la alegerile prezidentiale din 2022, a declarat sâmbata, 2 octombrie, ca Franta ar putea recunoaste Republica Nagorno-Karabakh. Anne Hidalgo a preluat cele declarate de celebrul filozof si scriitor francez Bernard-Henri Légie în Le Point in anul 2020 in articolul „Franta poate recunoaste Republica Nagorno Karabakh”. Textul articolului conform https://laregledujeu.org/2020/11/23/36717/la-france-peut-reconnaitre-la-republique-du-haut-karabakh/ este urmatorul:
Franta poate recunoaste Republica Nagorno-Karabakh
23 noiembrie 2020
Pentru a proteja un popor pus în pericol de iluziile imperialiste ale lui Putin si Erdogan, Franta trebuie sa declare Stepanakert si Chouchi orase libere. Chemarea lui Bernard-Henri Lévy.
La ce foloseste comemorarea sfârsitului razboiului din 1914-18?
Si de ce amintirea oamenilor parosi îngropati în lut si sânge daca, un secol mai târziu, s-ar gasi somnambulici în acelasi mod?
Pentru ca, în momentul în care Maurice Genevoix a intrat în Panteon, nu a fost flacara soldatului necunoscut, ci a unui dezastru prea cunoscut care a fost reaprins la granitele Europei.
Nagorno-Karabahul armean era în iad.
Toata pudra din lume parea sa se fi acumulat în aceasta mica enclava crestina cu o istorie lunga, ca o zi de angoasa si persecutie.
Shushi, umilul sau Ierihon, a cazut, nu prin forta trâmbitelor, ci prin cea a soldatilor sirieni în plata Azerbaidjanului.
Si nu e ca si cum am putea sa o ignoram!
Nu este ca si cum presedintele azer nu ar fi strigat, pe undele radioului sau national Mille Collines: armenii din Nagorno-Karabakh sunt sub-barbati pe care „îi vânam ca câinii”!
Este un popor întreg, într-adevar, cu îmblânzitorii cu mâini de piele si-au acordat dreptul de a supune, de a zdrobi sub o ploaie de drone si de a echipa, pentru cei care nu au putut si nu au vrut sa fuga, cu botul. Tancuri, puncte de control si ruine.
Geopolitica devenea un dresaj – si, pentru toti armenii din întreaga lume, muzica teribila a trecutului genocid a revenit.
La originea acestui dezastru, exista doua imperialisme.
În primul rând, desigur, Turcia.
Cu un Erdogan beat care are o singura idee: sa devina calif al islamului sunnit si sa-si extinda Lebensraum în Mediterana, în Balcani, în Caucaz, chiar mai departe.
Va fi necesar, ca ochii sa se deschida, ca Lupii lui Cenusii, antrenati sa macelareasca celelalte animale ale fermei orwelliene pe care a devenit casa noastra comuna covid, sa urce în Mississippi, sa-si exprime opiniile despre Pennsylvania si sa continue, ca la Viena (atât Viena, austriacul, cât si francezii!), pentru a efectua santajul terorist formulat explicit de neo-sultan însusi?
Dar, în al doilea rând, Rusia.
Pentru ca Moscova, prin binecuvântarea încetarii focului finale, a obtinut ceea ce dorea: întarirea unui autocrat în Azerbaidjan; slabirea unui tânar prim-ministru liberal în Armenia; si, în timp ce lumea privea în alta parte, retragând, dintr-un vechi conflict înghetat, harta regiunii.
Apropo, ne dam seama ca au existat, într-o buna strategie putiniana, doua tipuri de conflicte înghetate.
Cei care sunt reaprinsi cu un foc mare si uscat, prin surprindere, ca un petard aruncat în picioarele unei Europe dezorientate: acesta a fost scenariul ucrainean.
Cei care sunt adusi la fierbere, încet, dar sigur, la foc mic, evitând împuscaturi fierbinti premature, pentru a ridica într-o zi miza: acesta a fost scenariul georgian.
Ei bine, iata, cu Nagorno-Karabakh, un al treilea tip: înghetam; conflictul este îngropat sub o patura de zapada si pietricele; si asteptam momentul sa sufle pe jar si sa scoatem castanele din foc.
Aceste doua imperii, însa, merg mâna în mâna.
Erdogan si Putin – aceasta a fost întreaga teza a Imperiului meu si a celor Cinci Regi – sunt gemeni piromani care îsi arunca tortele, unul împotriva catedralelor din Shushi, celalalt împotriva bisericilor din Mariupol si, împreuna, în aceasta vasta bazilica a legii si justitia care este Uniunea Europeana.
Asa ca asistam, aici, la lucrarea practica a unei lumi în care complicii au roluri comune: în Erdogan, coltii si sângele; lui Putin, venind deus ex machina, cu laba de urs, sa-i promita protectia; si, între cei doi, o Armenie fara sânge care a vazut o scena de iesire din civilizatie.
•
Deci, unul din cele doua lucruri.
Sau altfel ne abandonam prietenii din Caucaz la soarta lor de câini, antracite de fier vechi si tunuri.
Lasându-i pe Erdogan si Putin sa se rastoarne, lui Chouchi i se permite sa devina crestin Sarajevo a carui cadere ar însemna, ca în 1994, pierderea unei monade a spiritului european.
Si devenim din nou, ca în 1914, somnambulisti a caror mare toropeala necredincioasa îl va face nu doar pe Chouchi vulnerabil, ci si pe Nicosia, Riga, Varsovia sau Atena.
Nu este oare caracteristica manipulatorului de câini care îsi trateaza dusmanii ca niste câini sa nu gaseasca odihna pâna când nu sunt trase înapoi în canisele lor?
Sau ne trezim.
Ne amintim cum convulsiile reptiliene ale monstrilor reci imperiali au reusit, în trecut, sa puna în miscare bielele unei masini infernale.
Si exista o tara curajoasa, cel putin una, care sa recunoasca Republica Artsakh ranita, mutilata si sângeroasa.
Liga Natiunilor, în urma cu un secol, a inventat statutul de „oras liber” pentru Danzig.
Iar Natiunile Unite, dupa cel de-al doilea razboi mondial, au resuscitat acest statut pentru Trieste.
De ce sa nu facem acelasi lucru în Nagorno-Karabakh?
De ce Franta nu ar declara Stepanakert si Chouchi orase libere?
Si nu ne putem imagina aceasta libertate garantata de o forta internationala?
Va fi un gest frumos.
Daca Franta ar fi urmata, ar fi actul unei Uniuni Europene care confirma primatul valorilor sale asupra intereselor sale.
Si astfel s-ar naste un drept suplimentar la carta natiunilor civilizate: dreptul la aparare legitima pentru un popor în minoritate redus la statul canin.
Acesta este un apel.
