FABULA ALBINELE SI URSII A FOST PRELUATA DE PE NET.
Vreo asemanare cu realitatea?
Dupa scurta hibernare,
ursii, cautând mâncare,
au pornit spre o stupina
dintr-o zona subalpina,
dar, în stupi, sa vezi durere,
nu era un gram de miere.
Cei batrâni, cu influenta,
au tinut sfat de urgenta
si-adunând, apoi, tot natul,
au citit comunicatul.
– Azi s-a hotarât, în plen,
ca, din lipsa de polen,
albinele lucratoare
sa plece peste hotare,
sa munceasca la straini,
ca s-avem fagurii plini.
– Am si eu o întrebare:
Daca nu-i polenizare,
nu se rupe lantul trofic?,
comenta un urs distrofic,
încât, la noi, prin livezi,
nici un fruct n-o sa mai vezi…
– Mare paguba-n ciuperci!
Azi livezile sunt… terci
si nu-i chip de revenire.
stiti voi… Greaua mostenire!,
îi raspunse Ursul Brun,
sprijinit de un gorun.
Fructe, cu un mic efort,
o s-aducem din import,
s-avem pentru fiecare.
– Stai jos! Alta întrebare!
– Dar cu trântorii din stup
ce-o sa facem, caci la zdup
nu-i putem baga pe toti
Ei, în primul rând, nu-s hoti,
ca sa fie pedepsiti,
plus ca trebuie hraniti
si-ngrijiti cum se cuvine,
iar din mierea de albine
ce-mi revine, natural,
nu cedez nici un pocal.
– Martinel, nu fi cretin!,
i-a zis Ursul Carpatin
celui care, din prostie,
amintea de puscarie.
Nu-i închidem nicaieri,
îi luam consilieri
sau îi angajam, baiete,
trântori-sefi, la cabinete!
La asa vorbe cu tâlc,
ursuletul tacu mâlc
si, desi nu avea scoals,
a desprins si o morala:
Când multimea te voteaza
si detii toata puterea,
nici macar nu mai conteaza
cum si cine face mierea.
